Despre epigenetică, traumă psihică și evaluare

Zilele acestea urmăresc un curs numit Trauma psihică, PTSD și evaluare, în care este inclus și un modul despre epigenetică.

Bruce Lipton este unul dintre cei menționați. Un nume cunoscut pentru ideea că percepțiile noastre influențează expresia genetică, că mediul emoțional, felul în care gândim și simțim, pot activa sau dezactiva anumite gene.

Și m-am gândit la oamenii care trec prin boli grave, și care spun că și-au schimbat complet modul de viață. Au devenit conștienți. Au renunțat la obiceiuri toxice. Gândesc pozitiv, mănâncă mai bine, se înconjoară de oameni cu energie bună. Unii dintre ei se recuperează și merg mai departe. Alții însă nu. Deși au făcut aparent toate lucrurile corecte.

Epigenetica

Și atunci…Ce face diferența?

Poate că răspunsul stă în nivelul la care are loc schimbarea. Pentru unii, transformarea rămâne în zona credințelor conștiente:

„Vreau să fiu bine.”„Am învățat să mă iubesc.”

„Sunt în siguranță.”

Dar în adânc, rămân convingerile de bază, cele construite din experiențele timpurii de nesiguranță și traumă:

„Nu merit să fiu iubit.”„Dacă las garda jos, voi fi rănit.”„Trebuie să controlez tot ca să supraviețuiesc.”

Și, poate, în momentul în care apare un diagnostic grav, se activează o teamă firească de moarte. O frică existențială, uneori negată, alteori acoperită de optimism sau acțiune compulsivă. Dar dacă această frică nu este conținută, simțită, adusă în relație sau în conștient, poate deveni ea însăși un stres profund, care periclitează procesul de recuperare.

Pentru că epigenetica nu răspunde doar la ceea ce gândim, ci la ceea ce trăim cu adevărat. Chiar și atunci când nu vrem să știm.

Citește mai mult de pe blog-ul meu.