Despre memorie emoțională timpurie și nu numai
Înainte să avem cuvinte pentru ceea ce trăim, există deja o formă de cunoaștere care se instalează în noi, una care nu se exprimă în propoziții, ci în senzații, în reacții automate, în felul în care corpul se relaxează sau se încordează în relație cu celălalt. Din perspectiva psihologiei relaționale și a dezvoltării emoționale timpurii, mult din ceea ce devenim ca adulți începe să se organizeze într-o perioadă în care nu putem încă povesti despre noi, dar în care trăim intens fiecare contact, fiecare absență, fiecare moment de apropiere sau de respingere.
Copilul mic nu reflectează asupra emoțiilor sale, dar le trăiește în întregime prin corp. Plânsul, liniștirea, agitația, relaxarea, toate sunt forme prin care sistemul său nervos încearcă să se regleze în relație cu adultul. Atunci când cineva este acolo, suficient de constant, suficient de disponibil, suficient de atent la semnalele copilului, corpul învață, fără să știe că învață, că emoția poate fi conținută, că disconfortul nu durează la nesfârșit și că apropierea aduce, în cele din urmă, o formă de siguranță.
În absența acestui tip de reglare relațională, copilul nu își spune că adultul nu a putut. Corpul învață mai degrabă că trebuie să se organizeze singur, să se încordeze, să se liniștească prin retragere, prin rigidizare sau prin hiperactivare. Aceste strategii nu sunt decizii conștiente, ci adaptări profunde ale sistemului nervos, menite să asigure supraviețuirea emoțională într-un context care nu oferă suficient sprijin.
De aceea, multe dintre reacțiile noastre adulte nu au legătură directă cu ceea ce se întâmplă aici și acum, ci cu ceea ce corpul recunoaște ca fiind familiar. Uneori, apropierea activează neliniște. Alteori, distanța aduce o liniște aparentă, care maschează o formă veche de autosuficiență forțată. În spatele acestor reacții nu se află slăbiciuni de caracter, ci memorii emoționale timpurii, stocate nu în cuvinte, ci în felul în care respirăm, în tensiunea din umeri, în ritmul inimii, în impulsul de a ne explica, de a ne justifica sau de a ne retrage.
Această memorie implicită, care nu poate fi accesată direct prin rațiune, influențează modul în care ne simțim în relații, cât de mult tolerăm apropierea, cât de ușor cerem ajutor sau cât de repede ne activăm atunci când simțim că nevoile noastre nu sunt văzute. De multe ori, ceea ce numim reacții exagerate sunt, de fapt, reacții foarte coerente cu o istorie în care emoția nu a fost suficient de oglindită, suficient de primită, suficient de liniștită în prezența altcuiva.
În terapie, dar și în viața de zi cu zi, nu lucrăm doar cu gânduri și convingeri, ci și cu acest nivel profund al experienței, în care corpul știe înainte ca mintea să poată formula. În practica mea ca psihoterapeut integrativ și psiholog clinician, acest lucru devine foarte vizibil, pentru că procesul nu se desfășoară doar la nivel cognitiv, ci implică relația, emoția și felul în care corpul răspunde la apropiere, siguranță și vulnerabilitate.
Acest tip de lucru presupune timp, implicare și disponibilitatea de a rămâne în contact cu disconfortul, nu doar de a-l înțelege sau de a-l calma temporar. A înțelege ce ni se întâmplă este un pas important, dar nu este echivalent cu schimbarea în sine.
A înțelege acest lucru nu înseamnă să ne scuzăm reacțiile, ci să le așezăm într-un context mai larg, în care ele capătă sens și pot fi, treptat, reorganizate prin experiențe relaționale diferite, repetate și asumate.
Așa că, dincolo de poveștile pe care ni le spunem despre cine suntem, merită să fim atenți la ceea ce corpul ne transmite în prezența celuilalt, la felul în care ne apropiem, ne tensionăm, ne retragem sau ne agățăm. Această atenție nu aduce soluții rapide, dar poate deveni un punct de plecare pentru un proces real de schimbare, atunci când există disponibilitatea de a lucra cu ceea ce apare, nu doar de a-l recunoaște.
Psiholog Amalia Maria Dinu, despre memorie emoțională timpurie
